La ora la care scriu, nu peste multă vreme urmează să joace Atletico de Madrid, cea mai eficientă echipă a Europei. O echipă ce-mi aduce aminte de marile echipe italiene din anii ’90 şi de la începutul anilor 2000 sau de Squadra Azzura, campioană mondială în 2006.
Băieţii lui Simeone reuşesc de câţiva ani încoace să conteste cu destul succes binomul Barcelona – Real Madrid. Echipa poporului din Madrid speră ca şi în acest an să-şi adjudece unul din cele două trofee majore: domestica La Liga sau Liga Campionilor, după ce au reuşit să elimine super-Barcelona lui Messi.
Dar despre altceva vreau să vă scriu. Vă mărturisesc că am un prost obicei: în zilele mai lejere obişnuiesc să hoinăresc pe Google Earth sau Maps. Da, mă pasionează geografia. Călătoriile îmi vin ca o mănuşă, pentru că mă ajută să învăţ. Şi cu atât mai mult mi-e jenă să recunosc că întârziu să finalizez de citit cartea “Răzbunarea geografiei”, de Robert Kaplan dintr-un motiv pe care nu pot decât să-l intuiesc. Vreau să păstrez cartea cât se poate de neterminată. Deci, cât se poate de vie, de prezentă în viaţa mea. O carte grozavă despre felul în care geografia influenţează decisiv, până la urmă, istoria politică.
Revin din visarea geopolitică pe meleagurile magicului dreptunghi verde. Da astă dată, călătoria mea este una virtuală. Şi totuşi, atât de aievea!
Total surprins de scorul cu care era condus Real Madrid pe stadionul concitadinei Rayo Vallecano – 0-2, în min. 14! – curiozitatea m-a mânat să aflu cât de apropiat este stadionul din Vallecas (cu doar 3 tribune) al celor de la Rayo de celebrul şi impresionantul Santiago Bernabeu al concitadinilor blancos din Madrid. Şi am aflat: cca. 11 kilometri. Deci cam tot atâta cât e distanţa între stadionul Iuliu Bodola – FC Bihor şi stadionul Luceafărului din Sînmartin.
Vallecas al lui Rayo – un stadion ciudat, ceva în genul stadionului CFR Cluj din Gruia, cu doar trei tribune, iar în spatele “placajului” ce ţine loc de o tribună în spatele unei porţi vin extrem de aproape blocuri de locuinţe.
Dacă tot v-aţi răbdat să cetiţi până aici, vă aduceţi aminte, probabil, că aveam ceva treabă pe la început cu Atletico de Madrid. Între timp, Real a făcut o mare remontada şi a învins cu 3-2 pe stadionul în trei tribune al lui Rayo, trecând, măcar temporar, pe primul loc, în faţa Barcei şi a lui Atleti’. Asta spre marea uşurare a prietenului meu Daniel, chit că Los Blancos au fost văduviţi de luminăţia sa, Cristiano Ronaldo. Şi cică 3-2 ar fi scorul cel mai des întâlnit între Real şi Rayo…
Necrăţătorul Cronos ne informează că pe Vicente Calderon tocmai ce au început să bată mingea “piraţii” lui Simeone. Vărgaţii rojiblancos au tupeu: vor să fure un trofeu major (şi) anul ăsta, spre oftica marilor vedete de la Barcelona, Real sau Bayern. Că o fi La Liga sau Liga Ciupercilor, pardon, cea a Campionilor, nu mai contează. Tot o realizare majoră ar fi. De fapt, o surpriză uriaşă în fotbalul spaniol şi european.
Revin pe Estadio Vicente Calderon. Împresor frumosul stadion al atleticilor veşnic în urma regalilor albi. De fapt, Calderon este motivul pentru care m-a apucat această logoree scrisă. Nu doar Vallecas, dar şi stadionul rojiblanco al lui Atleti’ este unul ciudat. Recunosc, nu am văzut să aibă balcoane şi terase de apartament la 5 metri de terenul de joc. Şi da, dispune de tribune pe toate laturile terenului, chit că acestea sunt fracturate de două tabele electronice. Şi aici, spaţiul în care este amplasat îşi spune cuvântul. Veţi vedea de ce e un stadion cât se poate de special. Stadionul este situat fix pe malul râului Manzanares ce curge prin Madrid. Iar sticla ce plachează faţada tribunei oficiale oglindeşte permanent apa râului. Accesul rutier spre tribuna I este imposibil dinspre râu! Altceva: pe sub aceeaşi tribună I a stadionului Vicente Calderon trece autostrada metropolitană cu cinci benzi de circulaţie, iar cei ce au loc la capătul tribunei pot contempla în pauză la maşinile ce trec pe sub stadion!
Am lungit-o cam mult. Dovadă că mutitasking-ul are limitele sale. E minutul 25 şi Atleti’ e încă 0 – 0 cu Malaga, pe Calderon. Chicos, eu am închis aici. Daţi şi voi un gol – două şi închideţi apoi meciul. O ştiţi face mai bine ca italienii.
Vamos, rojiblancos! Acum înţeleg de ce sunteţi un club atât de ciudat. De ce aţi murit şi apoi aţi înviat, ca să vă redescopăr acum. Nu puteţi fi altfel. Istoria nu vă lasă. Şi nici stadionul. Se spune că cele mai frumoase poveşti se nasc în cele mai ciudate locuri. Iar Vicente Calderon este unul dintre aceste locuri. Este ciudat de frumosul cazan de lângă Rio de Manzanares – râul ce se transformă tot mai des în ecoul perfect pentru ca vuietul de pe Calderon să fie propagat în tot Madridul şi, mai departe, prin toată Iberia. Iar Atleti’ trăieşte din şi pentru acest vuiet.
