Inerţia perpetuantă, paradoxal productivă ori schimbarea bruscă, aducătoare de aer proaspăt.
Preferăm statornicia săditoare a culturii civilizaţiei noastre sau revoluţia socială/economică/revoluţia mentalităţilor – aducătoare de progres, chiar dacă uneori contestat, în fază incipientă?
Raţiunea prea seacă a supravieţuirii este condiţia impusă societăţii în care trăim şi asumată într-un mod dobitoc de prea mulţi. Ce-ar fi ca măcar pentru măcar trei zile (cât ţine o minune, nu?) să lăsăm la o parte prejudecăţile, fricile, grija zilei de mâine, datoriile, BANUL, pentru a abandona SUPRAVIEŢUIREA şi a îmbrăţişa VIAŢA? Sună cam utopic. Dar,
de prea multe ori libertatea unora s-a tradus prin tragedia altora. Prea adeseori iubirea se traduce prin asfixiere. Mult prea mult îngăduim ca libertatea şi iubirea – aceste două principii-azimut supreme pe care le clamăm, uneori chiar sincer – să nu poată coexista. Şi nici măcar n-o conştientizăm.
Haideţi să ne îngăduim, ca dar, Libertatea atotiubitoare. Şi, Iubind, vom fi, finalmente, Liberi!