Ce am aflat într-un weekend petrecut la Budapesta:
– văzut-am cu ochii mei cum şi-au pus steagul secuiesc pe Primăria Capitalei ungare. Cu ocazia asta am aflat că în 2011 şi-au schimbat drapelul budapestan, dintr-un motiv de care noi, românii, nu suntem nici de astă dată străini. 🙂
Iată, deci, motivul, oferit de primarul Istvan Tarlos (FIDESZ): să nu cumva să se facă o confuzie între drapelul Budapestei şi cel al României, dat fiind faptul că ambele steaguri sunt roş-galben-albastre (dispuse orizontal în ex-drapelul Budapestei). În schimb, acum, steagul Budapestei are în centru aceeaşi stemă reprezentând cele două cetăţi, Buda ş Pesta (pe o cromatică roş-galben-albastră), dar – nou, adică uj! – imprimată acum pe un fundal alb, cu triunghiuri verzi şi roşii, ca şi contur al drapelului.
– că Parlamentul unguresc este al doilea din lume, după cel de la Londra (greşeală făcută şi de ghidul Kinga, “from King”, care acum un an şi jumătate “uita” de imensul Palat al Parlamentului/Casa Poporului de la Bucureşti, dar îşi revenea ulterior, sesizată discret de mine). Aflăm asta şi din suportul audio pe care îl au la dispoziţie vizitatorii, în circuitele turistice ale oraşului.
– că Dunărea izvorăşte în Munţii Pădurea Neagră din Germania şi se varsă în Marea Neagră. Unde? În Ucraina (!) – aspect pe care l-am aflat tot printr-o “casetă” în engleză şi germană, cu care sunt delectaţi turiştii ce se plimbă cu vaporaşul pe Dunare. “Mărunţişuri” – a reacţionat tipul de la barul vaporaşului, când i s-a pus în vedere aspectul. Altfel, un “Sanyi” simpatic, care a ţinut să-mi dea pălinca aia mai bună.
– că Emanuil Gojdu încă te face să te simţi mândru ca român şi în special ca orădean. Curţile Gojdu – Gozsdu Udvar, în fapt o stradă pietonală pe sub şapte clădiri legate între ele prin gang-uri, reprezintă un loc special, ce merită vizitat.
– că şi la Budapesta romii sunt, de fapt, ţigani. Inclusiv în franceză! 🙂 Şi, insist, nu-i discrimnează nimeni, spunându-le aşa. Dimpotrivă, sunt iubiţi!
Altfel, acelaşi oraş frumos, cosmopolit, cu oameni OK, serviabili, de cele mai multe ori. Şi unde merită să revii.
Ca şi român, nu poţi însă să nu remarci cum frustrarea istorică încă mai bântuie pe la colţuri, încurajată îndeosebi de mediul politic. Mai ales atunci când vine vorba despre promovarea ţării, servită din polonicul otrăvit istoriei, plin cu un gulaş fierbinte, ce poate oferi indigestii. Corelat, despre politicienii ce conduc azi Ungaria, pot să spun că mie îmi par nişte epigoni puerili, cu ambiţii deşarte de Matyas Kiraly.
PS: fiind la Budapesta, n-ai cum să scapi de imaginea recurentă a Ungariei Mari, pe care unii cetăţeni nostalgici încă o flutură pe unde apucă. De parcă le-ar ţine de foame.
