nimic nu încorsetează mai tare decât un gând care stăruie. un gând care chinuie. care chiar blamează şi, cu un efect de bumerang, te blamează. gândul acela devine o stare. starea poate ajunge definitorie. un definitoriu poate deficient, dar nu întotdeauna evident. cum sună o dizidenţă faţă de sine? un război cu tine însuţi? o absurditate?
poate. dar, în orice caz, o eventualitate ce ţine, în mod inextricabil, de realitate. realitatea cui? s-ar putea întreba. sau “care realitate”? dar câte realităţi sunt? o infinitate, ar putea răspunde psihologii. iar astronomii ar da din cap aprobator. astrologii ar zâmbi atotştiutori, iar în privinţa teologilor prefer să evit o presupunere, posibil aprioric deficitară.
câţi suntem? cât suntem? de unde suntem? din ce suntem? pentru ce suntem? întrebări existenţiale ce pot stârni orice. depinde pe cine găsesc şi cum te găsesc.
de la derizoriu spre un posibil iluzoriu, trecând prin provizoriu. aşa cum provizorii suntem toţi, aici şi acum. cu toate acestea, merită încercate şi, poate într-un final, descifrate.
iluzoriul de azi, posibilul Adevăr de mâine.