Am decis să deschid blogul şi altora care au ceva de spus. Azi, Cristian Horgoş – colegul meu de la JB, profesor de matematică, de felul lui – m-a provocat. În cele ce urmează, îi postez noua sa revelaţie în materie de teorie fizică cu reverberaţii cuantice, pe care şi-a caracterizat-o ca fiind „esenţa calculelor pentru teoria esenţelor”.
Iată ce expune Cristian Horgoş. În esenţă, desigur:
„Ni s-a arătat Curcubeul. E cuantic.
Dovada pe care matematicianul lucasian Michael (Boris) Green o așteaptă în teoria stringurilor e Curcubeul.
Dar nu a văzut pădurea de copaci (soția mea l-a recunoscut instant; dar nu citise înainte teoria stringurilor, păcat).
Din păcate, Green se aștepta, greșit intuitiv, ca Rainbow (Coarda uriașă originară de la Big Bang încoace) să călătorească în spațiu.
Defapt, Curcubeul călătorește în timp. Prin persistența lui, până la dispariția puzderiei de micro-prisme ale norului de post-ploaie.
Dacă am putea vedea un Curcubeu din Stația Orbitală Internațională (sau dintr-un satelit ionosferic), l-am vedea semi-sferic sau sferic.
Din ce obținem teoretic aceste rezultat spectaculos și cu implicații profunde?
Derivând semantic (funcție de timp) particula de materie (în sensul masei ei) obținem traictoria ei.
Derivând traictoria x(t) obținem viteza v(t).
Derivând viteza obținem accelerație a(t).
De aici, urmează, saltul calitativ:
Derivând accelerația obținem mișcarea armonică AM(t)
Dar să ne reamintim reprezentarea circulară a traictoriei armonice a bilei din capătul pendulului elastic.
Derivând accelerația centrifugă (sau centripetă) obținem legea mișcării accelerat armonice.
((((( Derivând v(t)*v(t)/R obținem armonia AM(t)=2v(t)a(t)/R )))))
Dar nu contează formula de mai sus, nici măcar corectitudinea ei. Nefizicienii pot face abstracție.
Important e că pendulul armonic și implicit echivalenta circulară sunt în plan bidimensional.
Deci echivalentul tridimensional al mișcării armonice e mișcarea particulei pe o sferă!
Care e particula lui Dumnezeu?
FOTONUL!!!!!!!!!!!!!!!
Evoluția fotonului ar fi următoarea: pornește dintr-un punct (Little-Bang, un fel de Polul Nord), parcurge simultan sfera (ca un jet de apă ce curge spre Ecuator) și apoi spre Polul Sud (un alt Little-Bang).
Și din nou.
Rezultă un șir infinit de mărgele, ca o coloană brâncușiană sferică, nu romboidală.
Această evoluție conține intrinsec ondulatoria. Pentru vizualizare e suficientă secționarea sferelor fiindcă rezultă graficul undulatoriu, dar în oglindă simetrică.
Această evoluție conturează particula, adică sfera.
Ipoteza rezolvă interferarea franjică din experimentul cu două fante.
Adică esența mecanicii cuantice.
Fiindcă fantele au fost dreptunghiulare, nu circulare. Dar dacă considerăm fantele la scară suficient de mare (fiindcă sferele cresc în raport cu observatorul) fantele dreptunghiulare se aproximeaxă cu mici arce ce cerc. Iar rezultatul pe ecranul de proiecție ar fi în conformitate cu rezultatul obținut și verificat de mecanica cuantică clasică.
O altă dovadă (nu am posibilitatea experimentului cu fascicol de fotoni sau electroni separați în timp) e că deplasând ecranul fotografic pentru ca undele ce trec din fantă spre el să-l atingă la fază completă. Atunci nu ar mai trebui să vedem frenje pe foto-ecran ci doar un punct luminos.
Iar probabilitățile cuantice corespund fineții / rafinării fantelor.
GRAVITAȚIA E CUANTICĂ!!!!
Cât privește contradicția istorică dintre gravitația (relativitatea lui Einstein) și cuantică, e doar aparentă. Gravitația e intrinsec cuantică întrucât include o condiție la limită cuantică: Viteza luminii e constantă.
Or până nu ai stabilit traictoria fotonului nu îi poți stabili viteza. Deci nici constanța.
Einstein a ținut cont de viteza fasciculului de fotoni. E cu totul altceva.
Porniți de la imaginea Parthenonului de pe Acropole.
Bio-aparent (relativist) Parthenonul e perfect. Dar geometric induce iluzii optice – celebrul Entasis. Practic, Gravitația lui Einstein & comp. este echivalentă cu Teoria lui Newton + Iluzie optică (sau bio-percepție).
Câteva alte argumente reieșite din eroarea de interpretare a lui Einstein.
Exemplul Stephen Hawking: din teoria lui Newton: Terra ar dispărea de pe orbită simultan cu dispariția Soarelui.
Ajustarea: forța de atracție newtoniană e intrinsec spațio-temporală. Forța se manifestă în timp, adică cât timp ai două corpuri.
Ce înseamnă dispariția Soarelui? Nimic nu se pierde totul se transformă. Și o explozie ar asigura prezența continuă de masă și energie ex-Soare. Care ar ține Terra în continuare pe o orbită, chiar dacă dependentă de noua configurație ex-Solară.
Practic, Newton a descris forța post-Big-Bang, DUPĂ ce au apărut mai multe corpuri.
Teoria lui Einstein poartă germenele auto-distrugerii fiindcă atinge și Big-Bangul.
Altă posibilă eroare la Hawking și Michael Green:
Racheta aflată în câmp gravitațional/accelerat întețește la podea semnalele luminoase trimise din botul ei (ca interpretare a deformării timpului).
O problemă adiacentă e că, după cum a subliniat și Hawking, accelerația și gravitația sunt finite, fiindcă altfel depășim viteza luminii.
Iar aspectul de fond e că s-a omis intervalul de ajungere de la bot la podea a primului semnal luminos. Ori întețirea (scurtarea) timpilor la podea se petrec pe seama intervalului inițial. Fiecare semnal scurtat mâncând o bucățică din intervalul inițial. Așa apare compensare.
Deocamdată atât, din rațiuni de viteză a transmisiei :)”.