Ca jurnalist, nu trebuie să-ți faci iluzii, ca să n-ai deziluzii, vorba lui nea Imi Ienei. Nu trebuie să-ți faci iluzii că vei avea un cor de lăudători în spate (cum au unii politruci), chiar dacă ai scris un articol bun. În cel mai bun caz, unul sau doi colegi vor ține să-ți transmită că le-a plăcut articolul tău. Invers, ”Slavă Domnului”, sunt exemple destule…
Dacă scrii despre politicieni, nu trebuie să-ți faci iluzii că vreunul dintre ei poate fi obiectiv sau că va accepta vreodată criticile. Dimpotrivă, unii chiar vor uza de puterea lor pentru a încerca să te intimideze, mai mult sau mai puțin voalat. Și tot apropo de aceștia, am învățat că dacă oamenii ăștia dețin Puterea nu înseamnă și că sunt oameni cu adevărat puternici, pe dinăuntru.
Desigur, poate că nici tu nu ești totdeauna obiectiv – trebuie să-ți asumi și doza inevitabilă de subiectivism, măcar atunci când te privești în oglindă. Astfel stând lucrurile, nu trebuie să te iluzionezi vreo clipă că nu vei fi bârfit în permanență de subiecții articolelor tale. Indiferent de cât de sus sunt aceștia poziționați. Nu e o lume simplă. Meseria de jurnalist nu seamănă nicidecum cu cea de bibliotecar. Dar trebuie să-ți accepți condiția, pe care singur ți-ai ales-o, până la urmă.
Și mai trebuie să accepți că și meseria asta se supune condiționalității timpului. ”Timpul nu se mișcă și nici nu stă pe loc. Timpul se schimbă”, se arată într-un paragraf din ultima carte a lui Paulo Coelho – Aleph (da, după Alchimistul, citesc și cea mai recentă carte a autorului brazilian).
Și încă un citat care îți dă de gândit: ”Dacă rămâi mult timp preocupat să descoperi ce e bun și ce e rău în semenul tău, vei uita de propriul tău suflet și vei fi epuizat și înfrânt de energia cheltuită judecându-i pe ceilalți”.
Și ăst ultim citat încerc să mi-l repet în primul rând mie, chiar dacă vi-l împărtășesc și vouă.