Până la această stare de evoluție noi, oamenii, nu am reușit să ne debarasăm de două grele moșteniri genetice, ce caracterizează de multe ori relațiile inter-umane. Mă refer la reproșul vituperant și la bârfa patologică. În cele ce urmează, voi așterne câteva gânduri personale doar despre prima dintre cele două moșteniri viciante ale condiției umane. Voi scrie despre reproș, reproșul de multe ori maniacal, căruia îi cădem pradă toți, la un moment dat. Îi ofer acum un primat reproșului, în relația sa de rubedenie cu bârfa, fie și numai pentru că e mai demn.
Dă o notă de demnitate să te angrenezi într-un schimb de reproșuri cu cineva, decât să-l vorbești în lipsă. În fond, măcar e un dialog, chiar dacă de multe ori unul al surzilor, iar persoana vizată stă în fața ta. Cel puțin teoretic are șansa de a te combate.
Așadar, reproșul. Reproșul surd. Reproșul maniacal, reproșul fără speranță. Care e sursa și resursa acestei însușiri comportamentale specifică speciei noastre? Nu numai că e specifică, dar tare mă tem că e și una asupra căreia omul are o nefericită exclusivitate pe această planetă. E posibil să mă combateți, dar eu unul n-am auzit ca în regnul animal sau vegetal să existe reproșuri. Sigur că da, animalele din aceeași specie se luptă și se ucid între ele. Însă e vorba despre o luptă pentru teritoriu, pentru femele. În fond, se luptă pentru supraviețuire.
Se presupune că noi, oamenii, aparținem, totuși, unui cadru social ce ar fi depășit deja lupta originară pentru supraviețuire. Totuși, o fi, poate, vreo rămășiță antropologică ce ne conduce iarăși la teoria darwinistă. Așadar, mergând pe această cale, am putea trage concluzia că aceste vituperări zilnice inter-umane își au originea tot în originarul instinct de autoconservare.
Dincolo de aceste aspecte, hai să vedem care e izvorul aparent al apetenței viscerale pentru reproș, pe care unii dintre noi o manifestă mai des, iar alții, spre cinstea lor, mai rar. Cred că acest arhietip comportamental își are, de multe ori, originea într-un soi de intoleranță primară. Chiar gregară. Spărgând fără remușcări toate oglinzile din jurul nostru, ce ne-ar putea releva lacunele comportamentale, avem de cele mai multe ori tendința de a-i modela pe cei din universul proxim nouă după chipul și asemănarea noastră. Și aceasta deoarece avem senzația că suntem mai buni decât cei de lângă noi. Așadar, suntem modelul de urmat. Eu am lumina lumii, pe care apropiații mei, cei cu care mă intersectez zi de zi, ar trebui s-o ia cu luare aminte. Doar, nu-i așa, însăși Biserica spune că fiecare om poartă în sine un fir de dumnezeire! Iar unii chiar o iau ad literam.
Bine, bine, ați putea întreba, și ce ce are intoleranța cu reproșul? Păi tocmai această supraestimare personală sau lipsa exigențelor la persoana întâi stau la baza reproșului: văzând că nu-i poate modela pe cei din jurul său prin exemplul personal, omul-Dumnezeu trece la armele sale directe, uneori de-a dreptul brutale. Începe lupta corp la corp: îi trage de mânecă din ce în ce mai des și mai tare pe cei ce nu se aliniază valorilor sale, îi împunge cu vorbe grele, are o atitudine țâfnoasă. Începe să împrăștie cu o mare de reproșuri în stânga și-n dreapta, din te miri ce nimicuri. Istoria relațiilor sociale umane e plină de rupturi brutale ale unor legături inter-personale ce păreau inițial indestructibile, că vorbim despre relații amoroase sau despre prietenii formidabile.
Toată această istorie nefastă a încruntărilor de sprâncene are la bază reproșul. Reproșul de cele mai multe ori neîntemeiat. De ce neîntemeiat? Pentru că natura ne arată că nu există două pietre identice, darămite doi oameni la fel. Și atunci, la ce bun să-ți faci o cauză din a împroșca reproșuri? Până la urmă, ar trebui să înțelegem că ne apropiem firesc de cei apropiați nouă și, inevitabil, ne îndepărtăm de cei care nu ne (mai) încălzesc cu nimic. În anumite perioade alte vieții ne putem simți apropiați de un anumit tip de persoană. Timpul e însă cel ce modelează personalitățile și ne influențează și atitudinile, inclusiv schimbarea atitudinilor sau a perspectivei. O dată înțelese așa lucrurile, cred că ar putea fi diminuat acest zgomot de fond care ne asurzește și, de multe ori, ține societăți întregi pe loc. Sau chiar le destructurează.
Extrapolând, am putea observa că judecățile intolerante de acest fel, tributare dorinței manipulatoare de a alinia oameni, societăți, civilizații întregi la matrița fixată de un om sau de o castă, a generat cu cele mai mari catastrofe ale omenirii: că vorbim despre Inchiziție, Holocaust sau despre gulagurile comunismului bolșevic.
Și apoi mai e avem un izvor al reproșului, care nu seacă niciodată. E INVIDIA, acest izvor al luptei de clasă. Dar despre asta altădată…