Nu mă așteptam ca primul om ce urma să mă salute în acea zi începută obscen de devreme s-o facă între două sorbituri dintr-o sticlă de Coca-Cola, pe care o ținea ștrengărește, între degetul arătător și cel mijlociu al mâinii stângi.
Ceasul încă întârzia să arate ora 6:28 a.m., ora plecării trenului din gară. După ce îmi comand și eu o apă plată, ce părea să prindă gust metalic atunci când privirea îmi cădea asupra lichidului de Cola din mâna omului ce mă scruta, acesta mi se prezentă cu o naturelețe ce nu putea fi presupusă în atmosfera glacială a acelei dimineți bavareze. „Hey, I’m Alexander. Alexander Mittner. Alexei acasă, Alexander pe-aici”, îmi spune, cocoțat pe taburetul din vagonul-bistro oferit de „train à grand vitesse”. Așteptam ca TGV-ul să se urnească din gara müncheneză, într-o goană nebună prin întunericul ce va ceda cât de curând în fața luminii, pentru a se înfățișa punctual în orașul luminilor, la miezul zilei.
„M-am distrat de pomină, aseară”,
îmi spune vorbărețul, ca și cum m-aș fi arătat curios să-i aflu obiceiurile. Plusează, gesticulând larg prin paltonul său din piele-întoarsă, căptușit pe dinăuntru și la rever cu o blană cremoasă, purtată cât se poate de ostentativ de extrovertitul coleg de vagon.
Mă înreabă de unde sunt, iar când află că sunt din România, rânjește cât se poate de larg: „România e fantastică, am fost în România, la București și la Iași, cu probleme de serviciu. Am dat petreceri grozave pe-acolo. Eu sunt din Ucraina, din Kiev. Vin dintr-o familie de evrei bogați”, mă asigură Alexander, anticipându-mi întrebările. Pe nesimțite, realizez că, de fapt, omul din fața mea este deja dispus la un interviu, ca un clarvăzător ce vede prin mine curiozitatea patologică a ziaristului. Aflu, cu această ocazie, că la petrecerile iudeo-ucrainianului occidentalizat se bea, se prizează cocaină, se înghit pastile de ecstasy și se fumează în draci. Că le organizează peste tot prin Europa, pe unde are călătorii în interes de serviciu, iar invitați sunt cine se nimerește.
Și da, la München, cu doar câteva ceasuri înainte, fusese dată o petrecere pe cinste, repetă ca un obsedat, încântat ca după o realizare notabilă. „Nu știi ce-ai ratat! Cu fete și băieți!”, îmi spune, făcându-mi cu ochiul, încercând să-mi transmită ceva ce ar fi trebuit să subînțeleg.
Îl întreb cu ce se ocupă și aflu că furnizează servicii de nișă marilor companii din industria petrolului, din Marea Britanie până în Ucraina. „Călătoresc unsprezece luni pe an. Nu e ușor, dar sunt bani buni. Foarte buni, chiar. De fapt, închiriez oameni și ofer mită celor din consiliile de conducere, pentru a influența decizii, în favoarea companiei mele. Aici, în Occident, i s-ar spune lobby”.
Oare omul ăsta e întreg la cap?
Mă uit la el ca la un specimen rarisim. Omul ăsta e întreg la cap?, mă întreb. Tocmai ce îi spusesem că sunt un ziarist din Transilvania, România și iată cum el îmi servește deja toate aceste detalii despre viața lui, ca niște picanterii numai bune de gustat la micul dejun. Sau de așternut pe hârtie…
Probabil că substanțele prizate astă-noapte își fac încă efectul, îmi spun, holbându-mă ba la sticla de Cola pe care o plimbă nervos prin aer, ba la fața lui obosită și, totuși, ciudat de senină, ca și cum mina aceasta senin-obosită ar fi înlocuit-o definitiv pe cea care trebuie s-o fi avut înainte să-și ia în primire traiul de om nomad, mereu cărându-și bagaj între gări sau aeroporturi. Cearcănele-i adânc înfipte în orbite vin, parcă, să depună mărturie despre veridicitatea ciudatelor fapte de glorie pretinse de omul ce s-a lăsat de-acum puțin pe spate și stă rezemat, cu un umăr lipit pe geamul trenului, într-o postură ce părea să mă studieze.
– Caută paas.co. E site-ul companiei mele. Alexander Mittner. Mă găsești acolo. Și apoi vino la Kiev. Tu unde mergi de aici?
– La Paris, apoi la Roma…
– Da, Parisul este cel mai grozav oraș din Europa, după Londra. Însă la Roma îmi duc bunica vreo trei luni pe an, iarna. Roma, în timpul iernii, este extraordinară. Nu sunt atâția turiști, iar clima e bună. Poți să-ți bei cafeaua la terasă, iar colinele rămân mereu verzi. Știi, noi avem niște ierni geroase în Ucraina…
Desigur că știam. Dar simțeam nevoia să mă umflu și eu puțin în pene și să-i arăt că nu umblu nici eu prin Europa așa, aiurea-n… tren. Înainte să-mi realizez tonul, încep să mă adresez omului din fața mea, într-o notă oarecum solemnă:
– Dincolo de sensul oarecum inițiatic al călătoriei solitare prin Europa, către mine însumi, caut să imprim o semnificație istorică călătoriei. Țara mea împlinește anul acesta 100 de ani de existență, iar Parisul și Roma sunt două capitale cu rol major în istoria României. În 1920, la Versailles se pecetluia Marea Unire a românilor. Iar la Roma dăinuie și acum un monument antic, ce stă mărturie gintei latine de la care se revendică poporul român, în ciuda influențelor cumane, slave, turcești, austro-ungare și cele ale migratorilor primului mileniu…
Fac o pauză și observ că nu îl prind notele istorice și posturile festiviste. „Da… Înțeleg”, îmi zice cu o mină de om plictisit, preocupat mai degrabă să schimbăm subiectul. Îi intuiesc nerăbdarea și-l întreb ce-i place în România. Aud, astfel, un clișeu ce nu mă surprinde. Îl încântă fetele din Iași și cele din București. A dat și acolo niște petreceri de pomină, ca să sărbătorească noile contracte grase pentru compania sa, influențând decizii.
„De fapt, mită, atenții, favoruri se oferă peste tot. Și în Est, dar mai ales în Vest. Doar că aici, în Vest sunt legale. Însă e același lucru. Important e să ne și distrăm. O viață avem. Eu cobor la următoarea stație, la Karlsruhe. Avem niște băieți închiriați pe aici. Să te distrezi la Paris! Hai, poate ne auzim!”, îmi urează, ca și cum ne-am cunoaște de-o viață.
Cum a zis? Paas.co?
Părăsesc, la rându-mi, vagonul-restaurant și mă îndrept spre unul dintre fotoliile de la etajul trenului, în fața căruia o masă pliabilă mă îmbia să-mi deschid laptopul, pentru a cerceta spusele omului cu care tocmai avusesem o discuție aiuritoare, vreme de o jumătate de oră. Cum a zis? Paas.co? .co sau .com? Paas, Saap sau Paas? Mittner sau Müttner? Până să mă gândesc dacă nu cumva mi s-a livrat o poveste cusută cu ață albă, mă trezesc cu conductorul lângă mine.
Acesta mă informează că în TGV-ul de Paris, biletul meu nu este suficient. Rezervarea locului urma să mă coste încă 28 de euro. Am oftat adânc, dar internetul gratuit și luxul celor 317 hm/h cu care trenul gonea ca un uriaș ogar dezlănțuit își cereau tributul. Lăsam în urmă peisajele teutone, pentru a intra în Alsacia îndelung disputată de cele două mari națiuni, ce au prefucut istoria geografiei Europei și a lumii. De la Strasbourg și până la Paris, bestia de oțel nu avea să mai oprească, ca într-o cursă fără obstacole către „buricul” Europei. Întâlnirea cu omul ce coborâse în stația Karlsruhe părea de-acum o simplă nălucire a imaginației mele.
Pornisem de acasă de peste 24 de ore
și începeam să intuiesc că trenul are o viață a sa. Iar aici aceasta curge altfel, ignorând cu sau fără bună știință lumea exterioară, ce părea să se scurgă pe repede-înainte prin geamurile trenului, ca o clepsidră abstractă. Una ce ne măsoară viața cu un instrument mai tăios decât ghilotina Revoluției Franceze ale cărei ecouri aveau să mă ademenească, la Paris.
