4-0 e scorul final. O fi şi scorul corect? E uşor să râzi acum de Italia. E chiar prea facil să spui „ei, ţi-am spus eu”. E chiar penibil să râzi acum de trupa lui Buffon şi Pirlo şi să arunci un batjocoritor „te-au tras-o macaronarilor”. A fost unul dintre meciurile acelea în care Spaniei i-a ieşit tot, iar Italiei i-a lipsit tot timpul ceva. Poate puţin mai multă minte, puţin mai mult noroc, puţin mai multă valoare, per ansamblu. Multe pot fi spuse acum, după finala asta. Dar n-ar trebui să uităm nici că Andrea Pirlo, glezna şi creierul ragazzilor, are, totuşi, 35 de ani. Iar lângă el nu au stat un Xabi Alonso sau Sergio Busquets, ci Montolivo şi Marchisio. Băieţi care ştiu fotbal, dar care nu au nici experienţa, nici valoarea ibericilor.
Spania a arătat mai proaspătă şi, speculând inclusiv greşelile fundaşilor italieni, a muşcat rapid. Deschizând scorul, s-a deschis şi jocul. Italia a avut ceva ocazii, dar i-a lipsit norocul. Scăpată cu bine din dificilele faze în care Italia i-a înghesuit în propriul careu, spaniolii au început să zburde, iar scorul nu trebuie să mire. Meciul de azi a semănat cumva cu cel din grupe, cu Irlanda. Scorul a fost acelaşi, chiar dacă Italia nu-l merita. Dar asta se întâmplă când, pe lângă propriile neajunsuri ţi se mai pune în cârcă şi cocoaşa ghinioanelor. Vezi accidentările şi omul în minus pe care italienii au trebuit să-l suporte din minutul ’60 încolo.
Titlul din Gazzeta dello Sport – „Grandi di Spagna” – spune ceva: nu blamaţi Italia; daţi Cezarului ce e al Cezarului!
PS: de unde l-or fi scos spaniolii pe Jordi Alba?
