O cugetare la miez de noapte:
Un amic îmi transmite, uşor contrariat, că religia combate tot ceea ce a dus la supravieţuirea cu succes speciei umane până în prezent. Şi, aş adăuga eu, religia respinge şi derivatele pornirilor primare ale speciei umane. Derivate care au luat naştere şi s-au ramificat tocmai datorită succesului avut de specia umană în avântul său de a domestici planeta la modul plenar.
Vă întrebaţi, probabil, care sunt pornirile sau atributele astea primare. E vorba, desigur, despre:
reproducerea – necesară perpetuării speciei;
necesitatea hranei – necesară supravieţuirii specimenului uman astfel încât să ajungă la stadiul de a fi capabil a se reproduce;
folosirea inteligenţei – absolut necesară în condiţiile unor capabilităţi fizice mult sub cele ale altor specii existente pe planetă.
Aceste condiţionalităţi primare s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, într-un mod ce poate fi clar evaluat şi decantat azi. Şi, contribuind la evoluţia speciei umane, pornirile primare s-au transformat, s-au ramificat şi particularizat. Azi, cele trei condiţii de supravieţuire primară a umanităţii s-au sofisticat, primind nume menite să simbolizeze gradul de complexitate pe care îl indică în mod generic:
Sexualitatea e azi urmaşa actului primitiv de reproducere. Şi auzim din ce în ce mai des atribuindu-se sexualităţii rangul de ARTĂ.
Hrana are azi un moştenitor rafinat, pe care îl recunoaştem sub denumirea de artă culinară.
Inteligenţa – o cunoaştem azi în diversele şi rafinatele sale forme sub denumirea generică de ŞTIINŢĂ (cunoaştere).
Bun. Unde vreau să ajung?
Cum să spuneam, amicul învinovăţea, practic, religia, că denunţă tocmai pornirile omeneşti cele mai fireşti. Pornirile de care omul nu s-a putut debarasa niciodată şi la care fiinţa umană atât a ţinut încât, departe de a şi le inhiba, a făcut taman contrariul: le-a dat noi dimensiuni, le-a rafinat, le-a transformat şi le-a inventat noi valenţe, menite a stimula plăcerea pur pământească a omului.
Întrebarea care survine în mod automat: nu cumva religia vine şi atacă tocmai acele porniri naturale specifice speciei umane? Nu cumva religia, dincolo de a proteja umanitatea, vine să o anihileze prin inducerea în colectivul popular a unei forme de concepţie umană autodistructivă?!
Şi, o dată puse aceste întrebări, mai apar câteva, menite să răstoarne complet silogismul, conferindu-i religiei dimensiunea care i se cuvine:
Oare când a propovăduit religia supravieţuirea speciei umane ca scop suprem?
Nu cumva filosofia religiosă – indiferent de forma şi denumirea ei – a promovat întotdeauna, indiferent de veac, TRANSFORMAREA TOTALĂ a speciei umane?
Religia – în sensul ei cel mai pur, indiferent de cultura care o propagă – vine întotdeauna să ceară omenirii SCHIMBAREA, TRANSFORMAREA.
Şi întrebările de final:
Această TRANSFORMARE înseamnă ea oare finalul civilizaţiei umane? Ne sperie această transformare?
Transformarea cântată de religiile lumii înseamnă damnarea speciei umane prin negarea regulilor universului?
Sau, dimpotrivă, transformarea speciei umane este absolut necesară tocmai pentru introducerea omenirii în concertul universal, pe care deocamdată nu-l percepem, nu-l înţelegem şi cu atât mai puţin îl cântăm?
Aşa cum intuiţi, orice răspuns la o întrebare nu e decât germenul unei noi întrebări. Şi dincolo de orice întrebare rămâne MISTERUL.
MISTER care cu greu poate fi pătruns de oricare dintre cele trei atribute prin care supravieţuim azi, ca specie umană. Şi, poate sună ciudat, cu atât mai puţin poate fi pătruns prin cea de-a treia dimensiune care ne-a facilitat supravieţuirea speciei în cadrul pământesc:
cea eminamente intelectuală, dacă prin intelectualitate înţelegem acea inteligenţă ce poate fi înţeleasă doar prin mijloacele pe care le avem azi la dispoziţie.
Aleg să închei cu o vorbă:
TOATE LA TIMPUL LOR.