Hagi. Fără Gheorghe. Ajunge așa: Hagi. De ce cred în Hagi? Nici măcar nu sună foarte românește. Și ca un patriot ce demodat mă pretind, mă simt dator. Simt că sunt dator să cred în Hagi. Știu. Poate cifrele nu mă ajută. Mai mult chiar. Cifrele nu ÎL ajută. Cu Hagi antrenor, Galatasaray pare s-o ia taman în direcția inversă acelei mitice Galate cel îl avea pe Hagi dirijor din teren. Și, probabil, e o chestiune de ore, poate zile, până când Hagi va pleca de pe malurile Bosforului, ce odinioară i se plecau cu reverență.
Și atunci de ce? De ce țin să fiu suporterul lui Hagi? De ce am pus un pariu simbolic cu un coleg, pe vreo 15 beri, că pe Hagi îl apucă la Istanbul moda toamnă-iarnă 2011-2012? Nu am argumente strategice. Cu atât mai puțin unele ce țin de priceperea profesională a subiectului în cauză. Și atunci de ce? Știu, poate sună prostește, dar simt s-o spun: am făcut-0 dintr-o datorie de suflet, pe care o resimt visceral. Ca unul ce m-am simțit mândru ca prunc român în 1990 și apoi ca adolescent român în 1994 și apoi din ce în ce mai mândru ca suporter român până în 2000, până la acel blestemat meci cu Italia, unde același Hagi a fost prea aspru nedreptățit, simt că sunt dator să-i rămân fidel Regelui. Chiar dacă fotbalul nu i-a fost și lui la fel de fidel ca dirijor de pe bancă așa cum l-a dirijat din minunatul dreptunghi verde.
Noi, românii, avem o boală cronică. Ne adulăm idolii cu aceeași ușurință cu care peste te miri ce puțin răstimp ajungem să-i scuipăm. Cum cu ce? Cu aceleași tradiționale coji ale bomboanelor agricole – accesoriul obligatoriu al suporterului român. Uitarea aceasta vine parcă dintr-un blestem matern strămoșesc, ce nu ne lasă să privim înapoi cu admirație spre eroii noștri – și, da, grecii antici ne-au arătat că și sportivii pot fi încadrați aici – pentru ca, inspirați de aceștia, să privim înainte, încercând să le călcăm, CONȘTIENT, pe urme.
Da, nu e o coincidență. Azi e 15 martie, Ziua maghiarilor de pretutindeni. Nu o spun întâmplător. Din respectul pe care suntem OBLIGAȚI să-l arătăm compatrioților unguri, avem obligația să privim mai adânc în noi, pentru a scoate la iveală acel EGO pe care nu vom fi nevoiți să-l impunem cu forța cuiva. E vorba despre acel EGO ce se impune de la sine. Oare nu cumva Hagi a fost cel ce a întruchipat pentru oricare dintre noi, la un moment dat, acest EGO românesc, cu care am dori să ne mândrim cu toții?